PALÁVRĂ, palavre, s. f. (Fam.; mai ales la pl.) Vorbă, afirmație lipsită de seriozitate sau de temei; fleac; balivernă, brașoavă. – Din tc. palavra, ngr. palávra.
! Ţin să subliniez că termenul meu nu se referă la "bârfeli" sau "minciuni". Cel puţin în contextul de faţă, context propus şi impus de mine, pentru această pagină. De asemenea, am luat in considerare si un profund respect pentru d-na Fictiune, atât de profund, încât nu-mi permit să o jignesc, numind-o banal, deşi anodin, minciună.
Aşadar, acestea fiind spuse, vă invit să poftiţi înăuntru. Luaţi loc numaidecât, că începe spectacolul! Scaune sunt destule, unul pentru fiecare. Probabil sunteti nedumeriţi că nu sunt puse laolalta, dar asta e pentru că aici nu e loc decât de flecăreala de pe scenă. Sunteţi desigur invitaţi cu toţii să luati parte la ea, dar pe rând, cu glas tare şi nu şoptit. Acum linişte, ochii mari, urechile încordate. Începe! Dar stai...
- Dumneata, stimabile domn Paraschievici din rândul întâi! Spune! De ce eşti aici?
- A..Eu? Eu...eu sunt aici? Hmm...Nu credeam.. că mă vedeţi.
- Nu te văd, dar se vede umbra ta pe scenă şi-mi strici decorul. Nu evita întrebarea. Nu se cade din partea dumitale.
-Ba prea bine, că se cade. Adică, spectacolul, nu-i cu uşile deschise? Oare, nu se adresează tuturor celor care şi-au pierdut biletul la propria mascarada? Nu au aceştia dreptul de a încerca să şi-l redobândească?
Nu fi trist, domnule. Aici nu-i loc de patetism şi melancolii. În seara asta bat clopotele veseliei, căci deznădejdea a murit. Nu-i facem decât înmormântarea cuvenită. Dar dacă vrei să stai aici, cât noi te disecăm şi ne amuzăm de măruntaiele tale, nu ai decât să iei loc. Dar undeva mai în spate, căci vezi..umbra ta..ne strică decorul.
Cad picuri..atât de mărunţi, de parcă-s furnici ce-ţi cercetează trupul cu muşcături mici şi agile. Sunt blânde, dar înţepătoare. Numai că tu nu mai simţi, aşa că-ţi închipui asta. Ai adormit pe-o bancă-n parc şi a început ploaia, sau te-ai înecat deja şi incepe descompunerea? Deodată, paşi rari şi apăsaţi se îndreaptă spre tine şi două mâini mari îţi acoperă ochii-nchişi. De parcă puteai să-i deschizi...Dar stai, acum vezi! Ce uşurare, chiar vezi! Sau ce păcat...vâltoarea asta de imagini ce se mişcă în toate direcţiile, e atât de obositoare.. şi fără sens.
- Dacă te uiţi mai atent, prinzi sensul! imi tună în urechi, o voce autoritară.
Am fost un om mediocru, comun, banal, toată viaţa. Întruchiparea foarte corecta şi conformista şi ea, al conformistului vremii. Nu am ieşit nicicând în evidenţă, nici cu prea bine, nici cu prea rău. Un chip şters, cu privirea nivelată. Nici în sus, nici în jos. Ce viaţă cuminte, în aparenţă... dar în fapt, nu eram altceva, decât o bestie încarcerată de circumstanţe perfide, legată strâns cu sforile unui ansamblu de reguli tâmpite. Şi nu îndrăzneam să mă eliberez. Nu ştiu dacă aş fi putut să mă dezleg, dar oricum nu vroiam, căci preferam anosta resemnare, decât cumplita libertate. Câte gânduri criminale n-am avut, câte porniri triviale..dar toate le-am ţinut cuminţi înăuntru, le-am închis în dosul unui zâmbet fals. Dar capul îmi era mereu aplecat..de dorinţa de a le privi..de a mă privi, în adevăratele mele ţoale, nu în costumul ordonat de funcţionar modest, care mă purta ca pe un umeraş. Nu ştiu dacă am avut vreodată altceva decât pulsiuni disperate de demascarare şi apoi repulsie pentru ele... Între firele astea mi s-au înnodat anii. Acum s-a terminat.
Amintirile astea atârnate ca marionetele unui păpuşar, care se chinuie să-mi reproducă viaţa, joacă-le altcuiva! Nu le mai vreau.
- Dar ce să facem cu ele? Arhivele, oricum sunt pline. Nu ne mai folosesc decât pentru improvizaţii.. happening-uri. Foarte verosimile de altfel, hiperverosimile, căci uite, în sfârşit, nu mai există distanţă între om şi artă, când realitatea proprie lui se contopeşte cu jocul. Doar tu, subiectul ai rămas pe dinafară. Priveşte audienţa!
